Nu ți-e somn, ursulețule?

La prima lectură nu mi-a venit să cred! Și-am mai citit-o o dată. Și încă o dată… Și de-atunci, de multe ori. Pentru că Nu ți-e somn, ursulețule? este fără doar și poate o carte fabuloasă! O poveste care te prinde, la care te gândești multă vreme după ce ai citit-o și la care vrei să revii.

Dacă am văzut că băieții noștri fiind încă foarte mici pe atunci preferă să facă ferfeniță cărțile, împreună cu alte cărți pentru copii (majoritatea comandate odată, demult, de la Cartea Copiilor) am pus și Nu ți-e somn, ursulețule? deoparte o vreme. Acesta ar fi primul motiv pentru care noi am citit și citim încă prima ediție a cărții (una strong, care își face excelent treaba), apărută în românește în 2011. Al doilea motiv ține de faptul că noi vedem în cartea aceasta un cadou extraordinar: la câteva zile după ce ne-a ajuns ediția a doua (care are coperta ediției originale) am primit vizita unor prieteni foarte dragi și a copiilor lor speciali…

Povestea – pe care n-o voi spune acum – se întâmplă în momentul dinainte de culcare, când, după multă joacă împreună, în seara zilei, Marele Urs îl ia pe Pui de Urs și îl duce acasă, în Peștera Urșilor. Simplu și natural, Marele Urs îl așterne pe Pui de Urs în pătuțul așezat „în cea mai întunecoasă și liniștită parte a peșterii”; el se așează, apoi, greoi, în fotoliul lui „de urs mare” și citind din Cartea Urșilor, la lumina jucăușă a focului din cămin „care răspândea o căldură din ce în ce mai plăcută”, așteaptă să adoarmă mititelul. Dar Pui de Urs nu reușește să adoarmă. Ceea ce face să se întâmple dialogul din imagine:

Dialogul acesta se repetă de câteva ori. Pentru că orice ar face Marele Urs și oricâte felinare din Dulapul cu Felinare ar aduce în jurul pătuțului în care se zbenguie Pui de Urs nu ar fi de ajuns. Până și „Dar ți-am adus Cel Mai Mare Felinar dintre Toate Felinarele și nu mai e nici un pic de lumină aici, zise Marele Urs.” își dovedește insuficiența. „Întunericul din jurul nostru”, de care se teme mititelul, e acolo, poate fi oricând vădit: „Ba da, mai e! spuse ursulețul. Uite-acolo! Acolo încă mai este! arătă el spre întunericul de la gura peșterii.”

Trebuia făcut ceva! Marele de Urs (cum îi spune, după o oarecare logică, mezinul nostru) îi pregătește lui Pui de Urs o experiență de neuitat: ieșind din Peștera Urșilor (o peșteră întunecată, luminată de felinare) în bezna nopții (o noapte întunecată, luminată de astre) îi oferă… Sunt ultimele pagini din carte, pagini preafrumoase, în care Pui de Urs, ghemuit în blana Marelui Urs, vede uimit miracolul. Și adoarme… – „în brațele Marelui Urs era cald și bine”.

Nu ți-e somn, ursulețule? este o poveste clasică despre nevoile esențiale ale copiilor, nevoi pe care cei mari nu le pot înțelege fără a petrece îndelung alături de micuți cu răbdare, povești și multă, multă dragoste. Scrisă pe un ton cald, simplu și aerisit, cu mult dialog și ilustrată fermecător, această carte are puterea de a face să se întâmple lucrurile bune: miracolul reîntâlnirii cu ceea ce suntem noi înșine, mirarea că tot ceea ce avem nevoie e chiar lângă noi.

Dar Nu ți-e somn, ursulețule? este și despre multe, multe altele. Pentru că Nu ți-e somn, ursulețule? este o carte mare, o poveste așa cum trebuie să fie orice poveste pentru copii: „nu numai originală, amuzantă sau emoționantă, ci și… cinstită”, după cum spunea autorul ei odată. Fiecare lectură va face din cartea aceasta o carte unică, după măsura și gustul cititorului.

Martin Waddell (n. 1941, Irlanda) a publicat Can’t You Sleep, Little Bear? în 1988, cu ilustrații de Barbara Firth; a continuat-o cu încă trei, patru titluri iar în 2004 a primit Premiul Hans Christian Andersen, un semn de recunoaștere pentru ceea ce a făcut în literatura pentru copii. Medalia aceasta ar putea spune aproape totul despre o carte care începe absolut fabulos, în genul lui „A fost odată…”, astfel: „Once there were two bears, Big Bear and Little Bear. Big Bear is the big bear, and Little Bear is the little bear.” În românește, Nu ți-e somn, ursulețule? continuă lista celor mai bune cărți pentru copii la Editura Cartea Copiilor cu ilustrațiile originale și în traducerea semnată de Andreea Demirgean.

Anunțuri

Willie Fulg de Nea

Wilson A. Bentley, expert în fulgi de nea, a trăit între 1865 și 1931; și a trăit o viață de poveste. Pentru copii, povestea lui a fost scrisă de Jacqueline Briggs Martin în Snowflake Bentley (1998), carte care a fost recompensată cu premiul Caldecott Medal (1999) pentru ilustrațiile lui Mary Azarian. Cu un design special, Willie Fulg de Nea a apărut de curând în românește, cu 36 de pagini, tradusă din limba engleză de Sanda Watt, la Editura Frontiera în 2016.

Willie Fulg de Nea este povestea de viață a unui om care a iubit zăpada, la sfârșitul secolului XIX, în Vermont – timpuri și locuri când și unde „nimănui nu îi păsa”. „Nimic nu-i mai banal decât zăpada în Vermont!” spuneau vecinii familiei Bentley, toți fermieri care „munceau pământul cu boii și cu sania și străpungeau întunericul cu felinarul”. Ba chiar și domnul Bentley, care își iubea copiii, credea că „joaca asta cu zăpada nu-i decât o nebunie”. Cu toate acestea, iarna, „în timp ce alți copiii își făceau cazemată și asaltau cu bulgări ciorile zgribulite”, Willie era fericit prinzând fulgi. Mi-a plăcut foarte tare finețea cu care a reușit Jacqueline Briggs Martin să plaseze în context această viață specială pe care micuțul Willie a ales să o trăiască în ciuda a toți și toate.

Wilson Alwyn „Fulg de Nea” Bentley a fost cine a fost și a făcut ce a făcut pentru că, în copilărie, familia lui a fost acolo, pentru el, lângă el, cu el. Până în adolescență, copilul a fost educat acasă, de mama, care avea un microscop și o bibliotecă, două „avuții” de care copilul a beneficiat copios. Mama, atentă, observă pasiunea lui Willie pentru studiul naturii, apoi, împreună cu tatăl, decid să sprijine visul copilului: investesc masiv și, poate, irațional într-un aparat de fotografiat cu microscop atașat „care era mai mare decât un vițel abia fătat și costase cât cireada de zece vaci a tatălui său”. Astfel, cu o tehnică improvizată de microfotografie, Willie Fulg de Nea a fost primul fotograf al unui fulg de zăpadă.

Willie Fulg de Nea este o carte pentru copii și este o carte pentru adulți, în aceeași măsură. Textul principal urmărește creșterea unui om care a reușit „greșeală după greșeală și fulg după fulg” să descopere că „fulgii de nea sunt capodopere ale formei. Nicio formă nu se repetă vreodată. Iar când un fulg de nea se topește… ia cu el toată această frumusețe despre care apoi nu mai știm niciodată nimic”. Textul secundar oferă informații reale, bibliografice, despre viața acestui om.

Willie Fulg de Nea nu este de citit doar iarna. Fragmentul despre cum Willie, încă din copilărie, studia apa în toate formele ei ne-a adus aminte de Luli, fetița aceea grozavă din Călătorie printre ierburi și lumină și Luli și căsuța din copac care avea de la tatăl ei un arborariu cu ajutorul căruia studia ierburile și copacii. Asemenea ei, Willie „ținea un registru cu starea vremii și făcea o mulțime de experimente cu picăturile de ploaie”. Iar aceasta, în dreptul copiilor, mi se pare o performanță extraordinară.

Încântătoare și reală, povestea lui Willie Fulg de Nea este și una motivațională, care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Dacă nu textul, atunci, cu siguranță, xilografiile de Mary Azarian vor fermeca. Bunăoară în familia noastră, copiii își doresc acum telescop, iar părinții sunt convinși că este o investiție bună. În timp ce eu nu-mi mai poate scoate din minte imaginea finală când, la o lună după apariția cărții sale, Cristale de zăpadă, Willie pleacă pe ultimul viscol să facă mai multe fotografii… E fabulos că avem în limba română această bijuterie!

Matei o iubește pe mami

Aventurile lui Matei au ajuns în limba română la a patra carte: Matei o iubește pe mami de Brigitte Weninger a apărut cu puțin înainte de Ziua Mamei la Editura Nemi în traducerea Cristinei Nan, care semnează și celelalte trei traduceri din această serie: De ce vă certați, Matei?Ajutor, Matei! O fantomă!Crăciun fericit, Matei!. Am așteptat cu nerăbdare să apară Pauli – Liebste Mama (2014) și în română încă de când am aflat că e în traducere, perioadă în care citeam copiilor din Crăciun fericit, Matei!. Așteptarea mi-a fost răsplătită cu prisosință pentru că Brigitte Weninger și Eve Tharlet chiar au realizat o carte foarte frumoasă!

Brigitte Weninger propune, de data aceasta, o poveste care se desfășoară acasă, în familie, sub privirile vigilente ale mamei. Întârziat, Matei dă buzna pe ușă pentru o nouă aventură, în timp ce frații lui sunt adunați în jurul mesei, la prânz. Dar un „Nu așa se procedează, Matei!” din partea mamei și o privire aspră alături de prețioase învățături părintești întrerup și corectează prompt toate făcutele și nefăcutele iepurașului. Rușinat, Matei își cere scuze și schimbă subiectul: „Ăăă, când este Ziua Mamei? a întrebat iepurașul.” Răspunsul pe care îl dă mama ne invită la o poveste înduioșătoare, de suflet.

„Ce și-ar dori mama de ziua ei?” se întreabă iepurașii porniți spre câmp, către scorbura secretă din Copacul Verde, iar Matei strălucește din nou: „Știu eu ce-și dorește cu adevărat… cinci iepurași cuminți.” Dan, Luca, Irina și Ana sunt impresionați. Și în scurt timp iepurașii vor afla cum pot deveni ei înșiși cinci iepurași cuminți. Din biblioteca tatălui, Dan ia o carte mare, ilustrată, un volum intitulat Iepurele bine-crescut, și, pentru că era singurul care știa să citească, ca un profesor înconjurat de elevii lui, le citește fraților săi capitol după capitol: Ordinea și curățenia; Cum să te comporți la masă; Politețea și arta conversației; Invitații și cadouri; Cum să-ți ceri scuze.

Matei o iubește pe mama este o poveste admirabilă despre cei șapte ani de acasă, maniere, politețe, bună-cuviință. Lucrurile se întâmplă miraculos: pur și simplu le citești din carte copiilor „Nu înfulecați și nu sorbiți din mâncare, și, în nici un caz, să nu vorbiți cu gura plină! a citit Dan cu voce tare. Nu țineți coatele pe masă! Nu lingeți cuțitul și furculița!” iar ei își amintesc de textul acesta când servesc masa! Și astfel ți se oferă ocazia să le explici că exersând toate acestea le va fi mult mai ușor să se comporte manierat. Ca iepurașilor.

Brigitte Weninger creează cu multă sensibilitate personajul mamei – atât de în centrul poveștii și atât de luminos creionată. Mi-a plăcut tare mult aceasta! Și cred că, de fapt, în aceasta excelează Brigitte Weninger: în a spune povești calde, pe un ton binevoitor, ca la gura sobei. Ca o mamă iubitoare, doamna Iepure se va arăta surprinsă de manierele copiilor săi – o prețioasă ofrandă din partea copiilor de Ziua Mamei: „Dragii mei copii, ce surpriză grozavă! Nu credeam că puteți fi atât de manierați. Cum ați reușit să învățați asta așa de repede?”

Matei o iubește pe mami este o carte desenată adorabil de Eve Tharlet și o poveste încântătoare, grațioasă despre mamă, familie, educație, animale, pentru copii cu vârsta de +3 ani – ca să folosesc etichetele pe care le recomandă editura Nemi. Brigitte Weninger mi-a plăcut tare și de data aceasta, iar Matei o iubește pe mami a fost suficient de captivantă încât să îmi doresc următoarea carte din seria aventurilor lui Matei.

Charlie Ciocolată și cartea lui preferată

Copiii chiar iubesc cărțile de Julia Donaldson și Alex Schaffler! Entuziasmul pe care l-am întâlnit la băieții mei când le-am citit Cel mai fain uriaș din oraș, l-am regăsit la fel de viu acum citindu-le Charlie Ciocolată și cartea lui preferată. Aceasta înseamnă un lucru grozav: cei doi artiști știu să ajungă la inima copiilor. Tandemul britanic care impresionează peste tot în lume se exprimă în limba română pe scena Editurii Cartea Copiilor ca un trio de jazz armonizat perfect: Julia Donaldson la text; Alex Schaffler la ilustrații; Florin Bican la traducere.

Charlie Ciocolată și cartea lui preferată (Charlie Cook’s Favourite Book, 2005) este o carte fabuloasă care începe simplu, ca un basm contemporan, versificat, fără ca ceva să prevestească minunăția ce va urma: „A fost odată un băiat/ pe nume Charlie Ciocolată./ Ședea-n fotoliul să comod,/ citindu-și cartea preferată…”.

Cartea preferată a lui Charlie Ciocolată este despre un căpitan de pirați care după o aventură piraterească ajunge singur pe o insulă citind din cartea-i preferată, care carte a căpitanului, la rândul ei, este despre o fetiță, Bucle Aurii, care citește și ea din cartea-i preferată, care carte preferată a fetiței… Și tot așa. Cu fiecare pagină, cititorul ajunge la o altă poveste, una dintre poveștile acelea clasice ale copilăriei, diferită total de precedenta. Am numărat 11 povești, fiecare dintre ele o piesă dintr-un șir magic de povești cu cărți preferate. Trecând de la una la alta, cititorul este prins într-un iureș amețitor, fantastic, cum se întâmplă la dansul rotitor al dervișilor. Ca orice poveste bună, acest iureș „ține până unde vrem noi, cititorii, mai mici sau mai mari, dar fermecați deopotrivă de magia literaturii”, ca să citez din descrierea cărții de pe site-ul editurii.

Deși sunt amator și, evident, nu am pretenții de literat, cred că pentru tot ce înseamnă Charlie Cook’s Favourite Book în limba română Florin Bican are un merit special. În Charlie Ciocolată și cartea lui preferată avem mai mult decât o traducere literară curentă; avem un adevărat spectacol al cuvintelor.

Charlie Ciocolată și cartea lui preferată este o carte inteligentă, sclipitoare, provocatoare, care îți pune pe fugă neuronii și îți alertează imaginația. Acesta a fost gândul pe care l-am avut după ce am terminat de citit cartea prima dată. Și tot cu gândul acesta m-am văzut și după ce-am citit-o de mai multe ori. Dar Charlie Ciocolată și cartea lui preferată este și o carte ilustrată grozav despre cărți, despre povești; o abordare primară a formelor literaturii. O frumoasă carte de citit și recitit copiilor!

Dick Bruna. Miffy

Dick Bruna (1927-2017), artist olandez, scriitor și ilustrator pentru copii, a fost creatorul lui Miffy, personaj legendar în lumea cărților pentru copii din toată lumea. Miffy este cunoscută publicului din România prin cele trei cărți – Miffy; Bicicleta lui Miffy; Ziua lui Miffy – scrise și desenate de Dick Bruna apărute la Editura Cartea Copiilor în 2007, traduse de Oana Dendorf.

dick-bruna-miffy-cartea-copiilor

dick_bruna_door_lex_vermeend
Dick Bruna | © Lex Vermeend

Dick Bruna a murit la aproape 90 de ani. Și pentru că toată presa bună din lume l-a omagiat după cum s-a priceput mai bine fiecare am luat și eu cărțile apărute la noi din biblioteca copiilor să mă mai uit o dată peste ele. Încă îmi pare rău că am trecut superficial peste cărțile acestea cât timp autorul era în viață… Pentru că Dick Bruna a fost un artist colosal! Iar acum nu-mi găsesc cuvinte pentru mai mult de atât.

Dick Bruna a creat-o pe Miffy în 1955, pornind de la o poveste de spus înainte de culcare inventată pentru copilul său. De atunci Miffy, trecând testul timpului, a ajuns la multe cărți – peste 100! -, la multe traduceri și la multe vieți.

Dick Bruna a fost genul acel acel artist care mergea dimineață de dimineață la atelier cu bicicleta; spunea poveștile cu naturalețe, fără concesii, ca pentru oameni mari; lucra simplu, fermecător și cu viziune.

Cărțile cu Miffy sunt atipice și aproape banale. Pătrate și subțiri, au pe pagina din stânga un text versificat în patru rânduri, iar pe pagina din dreapta o ilustrație. Fiecare dintre ele prezintă câte un moment comun din viața unui copil: nașterea, aniversarea zilei de naștere, mersul pe bicicletă dar și întâlnirea cu suferința sau pierderea celor dragi. Toate spuse și, mai ales, desenate grozav.

Probabil Dick Bruna nu va mai apărea în limba română, dar tare mi-ar mai plăcea să am undeva în bibliotecă toată Seria Miffy – chiar și în original: așa, să fie o sută de pătrățele pe care să le răsfoiesc când vreau înainte de culcare. Ar fi o adevărată bijuterie!

Crăciun fericit, Matei!

După ce lucrează ca educatoare între 1978 și 1998 în Austria, Brigitte Weninger (n. 1960) publică în 1998 a cincea carte din seria poveștilor cu Matei, Crăciun fericit, Matei! (Fröhliche Weihnachten, Pauli!) după care alege să se dedice scrisului pentru copii. Se dovedește a fi o scriitoare înzestrată, iar cei 20 de ani petrecuți între copii fac din ea pedagogul perfect care scrie câteva cărți iubite și își împlinește chemarea… nemțește. Matei, în românește / Pauli, în germană / Davy, în engleză, iepurașul desenat de la bun început de Eve Tharlet, a ajuns, astfel, cunoscut în peste 30 de limbi și cu o istorie bogată în aventuri. La noi, seria cărților cu Matei apare la Editura Nemi, în traducerea frumoasă de Cristina Nan – Crăciun fericit, Matei! alături de De ce vă certați, Matei? și Ajutor, Matei! O fatomă! în 2016; iar pentru februarie 2017 e anunțat deja un titlu nou, ideal pentru Ziua Mamei: Matei o iubește pe mami (Pauli – Liebste Mama).

Cum îi place lui Moș Crăciun să fim? este lecția pe care tatăl Iepure a predat-o cu blândețe copiilor săi în preajma Crăciunului, înainte de culcare, iar copii au recapitulat cu atenție: să fim buni, a zis Matei; să ne ajutăm unii pe alții, a spus Luca; să împărțim lucrurile cu cei din jur, a adăugat Ana; să fim atenți și iubitori, a completat Dan. Numai că memoria copiilor este de cele mai multe ori surprinzătoare! Foarte surprinzătoare!

Matei aștepta să se întoarcă membrii familiei acasă privind pe fereastra vizuinii cum niște păsărele scurmau în zăpadă. Imaginea aceasta, ilustrată sugestiv de Eve Tharlet, i-a adus aminte de vorbele tatălui: „Lui Moș Crăciun îi place să ne ajutăm unii pe alții.” Cuminte, Matei ia un sac de porumb din cămară și-l împrăștie păsărelelor sub pinul bătrân, „acolo unde stratul de zăpadă nu era prea gros”. Iarna era grea pentru alte animale. Însă nu chiar atât de grea în preajma lui Matei: căprioare, porci mistreți, veverițe, toate se bucură de puseul de generozitate al micului iepuraș, în timp ce proviziile de fân, mere, morcovi, ghindă ale familiei scad dramatic.

fullscreen_1998_pauli_noel3

„Mama și tata vor fi foarte mândri că le-am ajutat pe animale. Și Moș Crăciun la fel.”, își spune aventurierul Matei. Și chiar dacă frații săi, la întoarcerea familiei acasă, reacționează sub presiunea disperării, mama și tata au, totuși, cuvinte frumoase și încurajatoare pentru Matei. Brigitte Weninger pune în cuvintele părinților câteva paragrafe foarte bune, în care părinții se sincronizează armonios și dau, cu înțelepciune, o lecție de morală tuturor copiilor. Prin atitudinea și vorbele lor părinții restabilesc exemplar ordinea în familie – ordine tulburată de bunele intenții ale unui copil… Și iată cum o bună carte pentru copii poate fi o bună carte pentru părinți!

Finalul din Crăciun fericit, Matei! mi-a amintit de finalul din cartea cu George, cum o numesc copiii noștri – Cel mai fain uriaș din oraș de Julia Donaldson, cu ilustrații de Axel Scheffler. Animalele din cauza cărora a pătimit atât de mult Matei surprind familia Iepure, în ajunul Crăciunului, cu un ciocănit puternic în ușă. Surpriza e de proporții și impresionează pe toată lumea: fiecare animal ajutat își aduce mulțumirea, darul și promisiunea că la vară, când vor fi vremuri mai bune, îi vor oferi lui Matei tot ce e mai bun. Am găsit aici o bună ilustrație a proverbului din Eclesiastul, „Aruncă-ți pâine pe apă și după multă vreme o vei găsi iarăși”. Aflat, poate, într-o bulă de iresponsabilitate infantilă, Matei a făcut binele, iar binele i-a fost răsplătit.

M-am bucurat când băieții noștri au recunoscut în Crăciun fericit, Matei! personajele familiei Iepure din De ce vă certați, Matei? – Tata, Mama, Irina, Dan, Edi, Matei, Luca, Ana și nelipsita jucărie de pluș, Nicușor – și sunt sigur că își mai doresc cărți de seria iepurașului Matei. Pentru că – așa cum bine se spune pe coperta cărții – aventurile iepurașului Matei sunt povești pline de farmec și umor, cu un important conținut educativ. Iar ilustrațiile în culori calde și bogate în detalii ale lui Eve Tharlet completează minunat textul Brigittei Weninger.

Un băiat numit Crăciun

Un băiat numit Crăciun poate fi piesa aceea care întregește puzzle-ul magic al Sărbătorii Crăciunului. Dacă înainte de ea ceva lipsea, după ea totul  pare fermecător. În românește, A Boy Called Christmas, scrisă de Matt Haig și ilustrată de Chris Mould, este o bijuterie – din seria cărților care aniversează editura Nemira la 25 de ani: a apărut prin grija redactorului Laura Câlțea, într-o formă grafică cu totul excepțională, în iarna lui 2016, la Editura Nemi, tradusă splendid din engleză de Veronica D. Niculescu. O cartea frumoasă, foarte frumoasă!

Un băiat numit Crăciun abundă de elemente magice și simboluri folclorice specifice Sărbătorii Crăciunului: renul, bradul, tăietorul de lemne, frigul, căciula, turta dulce, darul, speranța, zborul, sania, zăpada, elful, Laponia, etc – toate sunt aici, splendid brodate în covorul fascinant al poveștii. M-am întrebat de mai multe ori în timp ce citeam Un băiat numit Crăciun dacă Matt Haig nu s-a inspirat din celebrele lucrări ale prof. Gerry Bowler, Santa Claus: A Biography (Penguin, 2007) și The World Encyclopedia of Christmas (Penguin, 2004; Nemira, 2011) pentru decorul narațiunii sale…

Când am prins a citi Un băiat numit Crăciun chiar nu aveam nici un fel de așteptare în privința cărții lui Matt Haig. Am ales să las lucrurile să vină de la sine și să mă bucur de lectură pur și simplu. Dar, după câteva pagini, titlul primului capitol, „Fiul unui tăietor de lemne”, îmi sugera o poveste despre iubire și relații și, mai ales, despre un anumit tip de relație cu totul specială pentru mine: relația tată-fiu. Am fost fascinat de când mă știu citind de cum apare în literatura lumii legătura dintre tată și fiu, iar dacă am un regret în ce privește lecturile mele de până acum acela e că nu mi-am notat într-un caiet paragrafele referitoare la subiectul acesta. Nikolas, puștiul din povestea noastră, rămas fără mamă și în grija unei mătuși – „Mătușa Carlotta nu putea iubi mai mult decât era în stare de iubire un țurțure.” – își adoră tatăl – „Tații sunt niște adevărate mistere.”. Dragostea și dorul îl determină pe Nikolas, la aproximativ 12 ani, să pornească iarna spre o destinație necunoscută, pe urmele și în căutarea tatălui său, Joel. Această călătorie se dovedește a fi una inițiatică, transformatoare, capabilă să prefacă un băiețandru neajutorat într-un adult responsabil.

Relația dintre Nikolas și tatăl său, Joel, suportă traumatisme în repetate rânduri: „Nikolas nu-și mai văzuse niciodată tatăl înspăimântat. Nici măcar când înfruntase ursul. Iar frica pe care i-o observa acum pe chip i-a făcut inima s-o ia la goană.” sau, în altă parte, „Lui Nikolas nu-i venea să creadă ce aude. Cuvintele îl usturau ca oțetul picurat pe o rană. Propriul lui tată era un răpitor. Majoritatea oamenilor cresc treptat, de-a lungul multor ani, dar stând acolo, în pădurea neclintită, Nikolas și-a pierdut copilăria într-o clipă. Nimic nu te face să crești mai repede decât descoperirea faptului că tatăl tău nu este așa cum credeai.” Dar, probabil, fragmentul cel mai dureros este cel care redă despărțirea finală dintre cei doi – ultimele cuvinte ale tatălui, înainte de a fi văzut „ghemuit în zăpadă, micșorându-se tot mai mult și, în cele din urmă, dispărând în întuneric”, fiind de o emoție tulburătoare: „Te iubesc, Nikolas! a strigat tatăl. Vreau să mă ții minte prin ceva bun.”

Matt Haig mi-a plăcut și pentru cum a construit lumea elfilor. Răsturnările de regim politic care survin în urma apariției omului în viața elfilor și toate celelalte povești care se țes jurul acestei rupturi de ritm fac sens profund și pentru lumea noastră de azi și de mâine. Sunt pagini de recitit aici! Și chiar dacă am simțit prea puțină viață în ultima parte a cărții, Un băiat numit Crăciun rămâne o poveste pe care o ții minte, uneori sfâșietoare, alteori duioasă, dar tot timpul frumoasă, și pe care o poți (re)citi oricând de-a lungul anului. Cred că ar fi grozav dacă în iarna lui 2017 vom putea citi la Nemi și la același nivel The Girl Who Saved Christmas, continuarea lui Matt Haig de la A Boy Called Christmas.